Rodnei în roşu, galben şi albastru

(28-30 Septembrie 2007)

Text: Mircea, completări, Laura
Foto: Mircea

Una dintre cele mai frumoase ture de până acum. Caldă, luminoasă, colorată; nu ne-a grăbit nimeni, am umblat, am stat, am fotografiat exact când şi cât am vrut, într-o companie placută, plănuită pe viaţă (tura asta m-a costat un team-building cu colegii de la Arobs - dar a meritat, înzecit).

Plecăm dimineaţă devreme înainte de răsărit, viteză maximă (cât poate săracul EMN-Dacia) spre munte; spre Apahida, şoseaua nouă, 3-4 benzi nemarcate, lumini canci; suntem ca pe ocean, fără repere - noroc că prindem un "iepuraş" în faţă şi ne ţinem după el (cu greu) până condiţiile de vizibilitate devin normale. Ajungem în jur de 7 şi ceva în satul Rodna, lăsăm maşina în curte lângă o casă faină, la o tanti amabilă şi o luăm prin sat pe drumul pietruit, dând bună dimineaţa sătenilor, până trecem pe lângă ultimele case şi continuăm, noi la deal şi pârâul grăbit (“Baia”) la vale. Aerul e curat, tare, răcoros, până dă soarele de după culmi şi-l încălzeşte cu primele raze.

Ajungem lângă un izvor şi dăm în stânga drumului pe lângă el, pe un drumeag de care, pe unde în urmă cu exact un an călcasem pe aceleaşi frumoase meleaguri într-o componentă mai numeroasă (Cătălina, Marlene, dl. Dinu).
Dăm la deal îmbătaţi de pastelurile toamnei, dublate în efect de lumina potrivită pentru fotografie şi drumeţie, feriţi fiind de astrul tot mai încins, de către pădurea deasă şi foşnitoare. Ne oprim din când în când să fotografiem, să ne tragem sufletul şi ne luam avânt pentru încă o repriză.

Ca de obicei, cu gura până la urechi şi cu limba până la genunchi, pe urcare :)

Ţi-i dragă, dragă?

Pădurea deasă şi colorată ne îmbie la fotografiat (am repetat asta supărător de multe ori, dar peisajul era de vis).

După vreo 2 ore de când urcăm ieşim din pădure, continuăm pe dealuri cu peisajul deschizându-se treptat până când ni se dezvăluie Ineul în toată frumuseţea şi după încă vreo 30 minute, primul picior sudic (vârfurile Nedeia-Straja, Laptelui, Rabla, Nedeia Ţăranului, de la dreapta la stânga sau N->S).
Luăm o pauză de sandwich şi ciocolată, fotografiem care mai de care (adică eu, Laura neavând la vremea respectivă SLR, se mulţumeşte să facă pozele cu "săpunelul").
Bem ultimele guri de apă, neştiind că următoarele sunt la mai multe ore distanţă decât plănuisem. Ce s-a întâmplat: fiind o toamnă destul de secetoasă, izvoarele trecute pe hartă în jurul traseului pe care ni l-am făcut erau toate secate.

Dăm de-o muscăriţă (Amarita Muscaria), dar ii refuzăm oferta ispititoare şi perversă, de-a zbura nelegitim pe tărâmurile imaginaţiei întoxicate.

Ineul ni se arată, încă destul de departe.

Continuăm pe potecile cunoscute dinainte şi nemarcate, căutând încadrări fotografice cât mai reuşite; cu gurile tot mai uscate, facem mai multe incursiuni în pădure, fără bagaje, în căutarea licoarei vieţii, de fiecare data fără succes.

Cu moralurile pe panta descendentă, o luăm pe panta ascendentă spre Vf. Corongiş nu înainte de a stoarce şi ultima picătură de vin, pe care intenţionam să-l bem la cort. Eu ajung primul pe vârf şi mă-ntorc să o ajut pe Laura cu rucsacul care părea tot mai greu la fiecare pas.

Coborâm pe partea cealaltă a vârfului la lăsarea serii; obosiţi si însetaţi, campăm şi pornim după apă. Bălţile din care intenţionăm să bem sunt tulburi şi înţesate cu diverse gângănii mici şi dubioase (Laura: “hm…cred că resist până dimineaţă :D”).
În final iau decizia (în lipsă de alternativă): umplem cănile şi începem să fierbem apa; o ţinem în clocot 5-10 minute, după care strecurată printr-un tricou şi colorată de o pastilă efervescentă, devine cea mai bună apă de când ne ştim. Continuăm cu încă 2-3 căni (Laura nici nu se uită-n cană, nu cumva să vadă ceva plutind) şi relativ sătui, ne culcăm.

Să auzi şi să nu crezi, începe ploaia!!! Văzând asta, montez o plasă improvizată la punctul inferior al supratentei şi o umplem cu apă, pe care o bem cu nesaţ; uite că am mai rezolvat o problemă! Bine c-am băut de unde beau şi caii :)

A 2-a zi, ceţurile fantomatice încep să urce treptat spre marile lor amoruri, norii şi ne pornim frumoasa călătorie spre creastă şi pe creastă, spre Ineu şi Ineuţ.
Soarele nu mai e la fel de generos, arătându-şi sprâncenele doar la intervale rare, având ceaţa în partea stângă (de nord) a crestei şi vânt, dar... suntem răsplătiţi de un fenomen optic extraordinar; nu-i cunosc numele, dacă are unul, dar e spectaculos: un halo de curcubeu în jurul proiecţiei umbrei mele pe fondul de ceaţă. Stăm cu ochii căscaţi şi-l admirăm, fotografiem şi ne despărţim cu greu de apariţia neaşteptată.

Ajungem şi campăm pe înserat lângă Lacul Lala Mică, bucurându-ne de apa curată şi din belşug.

A 3-a zi ne trezim înaintea soarelui şi facem primele fotografii.

Coborâm pentru a face prezentările: frumosul Lala Mare, frumoasa Laura. Îl sorbim din priviri, ne întoarcem la tabară, luăm micul dejun şi ne pornim spre Valea Blaznei.

Pe Vf. Ineuţ

Cu o durere îngrozitoare de tălpi (Laura) ajungem cumva la Cabana Diana, unde nea Dorel şi doamna Eva, aceleaşi gazde primitoare ca de fiecare dată, ne îmbie cu supă caldă şi cârnaţ. Îi mulţumim frumos şi-i lăsăm şi noi, din ce aveam prin rucsac: o ciocolată, apoi o luăm la vale spre satul Şanţ, de unde cu greu (ca de obicei...) prindem ocazie până în următorul sat unde ne lăsasem maşina.
Aceeaşi tanti de treabă ne invită la masă şi la cafea, dar refuzăm politicos; ne strângem catrafusele şi-o luăm spre casă.

Şi de-atunci ne e tot dor ...

Read more...