luni, 24 mai 2010

Bike prin Cheile Runcului

22 - 23 mai 2010
Montaj film: Mircea




NOTĂ: Pentru o experienţă vizuală îmbunătăţită:
- Rulaţi FULL-SCREEN (butonul dreapta-jos)
- Opţional, faceţi update la Flash Player (pentru redare la rezoluţie mare)

Read more...

duminică, 16 mai 2010

Premieră pe 2 roţi

13 – 15 mai 2010
Foto: Mircea
Text: Laura


Plănuisem tura asta încă de când albul domnea peste toate văile şi culmile cât poţi cuprinde cu privirea şi nu aveam de gând să renunţăm la ea din cauza sumbrelor prognoze meteo. „Cod galben cu ploaie şi vânt cu aspect de furtună!” Noi plecăm! Ce-a fi, a fi! Preferăm să ne plouă înconjuraţi de verde decât de patru pereţi posomorâţi. Şi dacă am sta în oraş weekend de weekend aşteptând vremea bună, am rugini şi noi şi bicicletele!
Ce-i drept, eu eram cu moralul cam căzut văzând vremea de-afară, dar norocul face ca-n ziua plecării să fie cer curat şi soare cald. Atât îmi trebuia! Restul nu mai conteaza, poate să şi ningă.

Biţele, pregătite! Bagajele, făcute! Chef de pedalat, cât încape!

Ajungem pe-nserat în Întregalde şi campăm în acelaşi loc binecunoscut. A doua zi ne trezim la 6. Cu fruntea încă încreţită şi cu ochii de chinezi, deschidem repede fermoarul cortului privind direct spre lumină. Mai bine nici nu se putea! Cerul e oglindă! Batem 5-u’ şi punem repede primusul în acţiune. Avem nevoie de o trezire rapidă, nu-i timp de pierdut. Mâncăm şi bem cafeaua cât timp scoatem biţele dezasamblate din maşină. Mircea îmi face o demonstraţie de montare a roţilor, curăţare şi ungere a lanţului cu ulei, timp în care, acelaşi căţel negru care apare de fiecare dată (ca într-un scenariu suprarealist), stă cuminte, abia de clipeşte, la câţiva metri de noi, schimbându-şi doar poziţia mai pe stânga, mai pe dreapta, sperând în fiecare clipă la o pomană.
Pornim o dată cu primele raze în timp ce Mircea îmi reaminteşte teoria despre schimbarea vitezelor. Trebuie să precizez că nu am mai urcat pe bicicletă din copilărie, când aveam un Pegas portocaliu cu „2 viteze”: pedalează cât te ţin picioarele că îi pantă, că îi oblu, şi pe loc, iar frâna era la pedală :) . Înainte de tura asta făcusem doar o ieşire de familiarizare pe dealurile din jurul Tirimiei (obârşia neamului Mircesc) când am făcut pană la ambele roţi după o oră jumate.
Oprim puţin la tanti Valeria să-i înmânăm poza promisă urmând să ne vedem mai pe-nserat la o poveste.
Parcurgem Cheile Găldiţei şi înaintăm pe drumul către Necrileşti; norii se adună la o şezătoare pe albastrul cerului, acoperindu-l în mare măsură, dar soarele reuşeşte din când în când să-şi mai strecoare câte-o rază printre ei.

La intrarea în sat ne întâlnim cu două mătuşi cumsecade care s-au pornit, harnice, la căpălit cartofi; dacă la început mai rezervate în conversaţie, spre final nu se mai dădeau duse, poveşti, poveşti, poveşti. Numa' bine, îmi zic, că tare ne plac poveştile.
În Necrileşti suntem primiţi cu mare drag de Maria, fiica lui nea Paul, cu lapte proaspăt muls. „Mmm, lapte adevărat!”, cum obişnuiam să laud laptele de vacă al bunicii pe vremea când încă mai avea o văcuţă în ogradă. Refuzăm, cu mare părere de rău, litru de lapte dăruit, dar nu avem cum să-l cărăm cu noi, ne-aşteaptă drum lung.
Câteva case mai la deal stă altă „mătuşă” căreia vrem să-i dăruim amintirea zilei însorite de Mai. Suntem conduşi de nepotul cel mic, Cătălin; avem poze şi pentru dânsa şi pentru ceilalţi vecini. Ne primeşte cu zâmbetul pe buze, ca prima dată, împreună cu cei doi nepoţi. Nu ne trebuie multe minute să ne simţim de parcă ne-am ştii de-o viaţă, parcă noi am fi nepoţii dânsei. Îl întâlnim aici şi pe nea Paul venit cu treabă. Ne-arată cum se face şliboviţa, explicându-ne tot mecanismul, ne spune că „- ... ţuica de mere-i mai bună c-aia de pere sau de prune, da’ doctoru’ zice că nu-i prea sănătoasă.” Copiii aproape că ne trag de mâneci să ne-arate tot ce au prin ogradă: ieduţii, carul, coarnele de cerb şi căprioară „câştigate” la vânătoare, atelierul! ... Atelierul de tâmplărie al bunicului. Doamne, cum mă năpădesc amintirile! E exact ca cel din copilăria mea! Aceeaşi masă, aceleaşi unelte puse cu grijă la locul lor, parcă şi aud sunetul de rindea şi simt mirosul de rumeguş. Îl întreb pe nepotul cel mare, mai mult retoric „- ... şi câte degete are lipsă bunicul tău?”, nu m-aşteptam să-mi răspundă: „- Unu’ ”, dar ca să-l fac să se simtă mai bine, îi spun „- Bunicul meu şi-a tăiat 4 degete de la o mână. Aşa-s tâmplarii”.
Casă moţească de vânzare, doritorii să mă contacteze:
Cum am mai sta, dar ne-aşteaptă mulţi kilometri, iar soarelui nu-i prea arde de poveşti. Urcăm pe drumul de lângă biserică; parcă nu era aşa distrus de ape când am fost ultima dată, acum e un adevărat exerciţiu de forţă, dar ajungem în cele din urmă în faţa casei în care locuieşte tanti Nistor şi intrăm să dăm bună ziua. Ne primeşte cu drag, zâmbind cu tot chipul şi ne invită în casă să gustăm puţină miere proaspătă. Mă-nfrupt doar eu din dulceaţa şi aromele mierii, Mircea se abţine cu greu uitându-se la mine cu ce poftă mănânc tot din farfurie, căci nu te pui cu alergiile. Tanti Nistor ne face cunoştinţă cu fiul său, cântăreţ de folclor, prin intermediul unei filmări făcute chiar „- ... aici, pe dealurile ăstea, aici, în spate, în grădină şi lângă grajduri la vaci.”
Câteva momente mai târziu plecăm cu gândul să nu ne prindă ploaia, dar nu ne facem speranţe prea mari căci suntem la curent cu previziunile şi deja cerul e acoperit de nori. Băgăm repede „la ghiozdan” câte-un sandwich şi hop-ţop din nou pe biciclete.
Vizităm şcoala părăsită din Sfârcea unde, parcă pentru a întregi impresia de cadru dezolant şi auster, începe serios ploaia şi pare că nu are de gând să se oprească prea curând, aşa că ne adăpostim în staţia de autobuz.
Mircea: „Nu dormi măi, fii atentă la domnu' Vucea („Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic.”)!”
Stăm ce stăm, dar parcă am mai şi pleca, trece timpul şi intră frigul în noi dacă nu ne mişcăm. Atât a fost! Ploaia dă să se-oprească şi luăm bicicletele la plimbare, dar nu pentru mult timp. Ne udăm iar până la piele şi tragem pe dreapta la un grajd, care avea o cămăruţă în mijloc, perfectă pentru adăpost. Nu e nimeni. Lăsăm biciclete afară şi intrăm. E primitor şi cald. Aici vom fi ocrotiţi de ploaie şi vânt. Lăsăm bagajele şi ne schimbăm în haine uscate. Scoatem adidaşii uzi şi ne-nvelim picioarele cu folia de supravieţuire şi aşteptăm ... şi iar aşteptăm ... ne ţine companie un viţel care stă cuminte într-una din încăperile alăturate. După aproximativ o oră, parcă ropotul de-afară s-a mai domolit, mai aruncăm o privire afară pe geamul mic şi dăm semnalul verde. Nu am vrea să plecăm fără să fim recunoscători că am fost primiţi aici. Ne uităm prin bagaj şi lăsăm pe masă un bilet cu mulţumiri lângă un pachet de biscuiţi.
De unde să ştim (de pe hartă!) că în spatele orizontului se află frumoasa vale a Ampoiului, cu-ale sale Corabia şi Dâmbău.
Ne continuăm drumul prin iarba udă. Văile sunt acoperite de ceaţă şi e atât de linişte şi de frumos; mai picură puţin, dar ce mai contează, adidaşii noştri orăcăie la fiecare pas.
Începem o coborâre ceva mai abruptă şi pe când reuşesc să-mi fac şi eu mai mult curaj, văd un pietroi chiar în faţa mea; vreau să-l ocolesc, dar bicicleta mea nu m-ascultă şi-l agăţ cu roata din faţă, iar în secunda următoare nu mai văd decât cerul în faţa ochilor. Un „- Aaau!” înfundat şi câteva vânătăi pe picioare şi pe şold şi plec mai departe. Coborâm serpentinele, ajungem în singuraticul sat Valea Mlacilor, trecem apa şi continuăm.
Intrăm în vorbă cu un sătean ce stătea la poartă şi în scurt timp ne invită înăuntru să ne mai uscăm puţin hainele de pe noi. E atât de cald şi bine ... Printre poveşti suntem serviţi cu cel mai bun şi mai proaspăt caş mâncat vreodată, luat direct de la scurs, cu „garnitură” de smântână, pâine de casă şi carnaţ afumat. Am mânca ca sparţii, dar „obrazul” ne spune să ne abţinem, povestim de toate cele, dar a venit vremea s-o luăm din loc căci se luminează.

Pe când ajungem în satul Ghioncani avem parte şi de soare, aşa că urcăm până la bisericuţa de pe deal unde poposim preţ de-o oră.
Când ajungem în Întregalde e-nnorat de-a binelea, dar tot ne oprim la tanti Valeria căci am promis. Nici nu-ncepem bine a-i povesti pe unde-am fost şi ce-am păţit că ne şi face pachet de luat la cort: slănină, ceapă şi pâine de casă, că „- ... după atâta efort trăbă să mâncaţi bine!”. Te împotriveşti zadarnic dărniciei acestor oameni, orice tentativă de refuz e mai grea decât o jignire.
Apar şi ceilalţi membrii ai familiei puţin uimiţi de activitatea noastră de peste zi şi tot mai surprinşi când începem să le povestim cam cum ne petrecem noi timpul liber.
Se-nserează, iar noi trebuie să ne pregătim adăpostul, aşa că mulţumim de ospitalitate şi ne luăm rămas bun.
Muzeu în aer liber
Vâltoarea din Ghioncani
A doua zi e plănuită doar pentru plimbare pe Valea lui Coman până la nea’ Ştefan. Au fost atât de primitori cu noi când i-am cunoscut pentru prima dată, încât am spus că trebuie să le mai facem câte-o vizită din când în când, iar vizita de azi o facem doar pentru a le mulţumi pentru felul lor de a fi.
A plouat toată noaptea, pământul musteşte, dar noi urcăm, orice-ar fi. Pentru asta suntem aici! Am venit pregătiţi ca nişte mici şi modeşti Moş Crăciuni, avem în desagă câte-un kg de făină, mălai, griş, ulei, orez, paste, dulciuri pentru copii şi ce-am mai crezut noi că le-ar prinde bine având în vedere că toate cumpărăturile şi le fac din Întregalde, aflat la „doar” 9 km în aval, sau când mai vin copiii în vizită, cu maşina de teren.

Vremea e răcoroasă şi drumul urcă încet. Natura a explodat în verde crud după atâtea ploi, e superb, nu rezistăm să nu ne oprim din când în când să mai facem câte-o poză.

Bagă, bagă, Comane!
Când ajungem în sat începe şi ploaia să cadă încet, iar apoi din ce în ce mai grea; numai bine că am ajuns la poartă unde ne-ntâmpină câinii şi tanti Maria, care ne recunoaşte imediat. Ne invită în bucătărie şi ne serveşte-ndată cu o cană mare de lapte. E singură, nea Ştefan e dus la oraş la sfinţirea unei biserici unde oficia fiul dânsului, iar nepoţii sunt şi ei acasă la Cugir. Îi oferim darul nostru pe care-l acceptă cu mare drag şi apreciere. Şi uite-aşa ne-ntindem la poveşti de-aproape uităm de noi şi de vremea tot mai urâtă de-afară. Totuşi, dup-o vreme ne luăm inima-n dinţi. Tanti ne bagă repede în rucsac o bucată de caş, ca s-avem ce mânca la cină (nu se lasă înduplecată de refuzurile noastre), urându-ne drum bun puţin îngrijorată că nu suntem îmbrăcaţi cum trebuie, pe aşa o vreme potrivnică. O liniştim spunându-i că avem gecile de ploaie care ne ţin cald şi pantaloni lungi în rucsaci în caz ca ni se face frig.
„- Doamne-ajută!” şi plecăm.
Pedalăm cât putem de repede căci vântul ne intră până la oase, iar ploaia rece ne murează de tot la picioare. Mircea e cu pantaloni scurţi aşa că ne oprim într-un loc mai ferit ca să se-mbrace şi ne continuăm coborârea. Ne taie însă elanul un jeep care urcă cu viteză şi ne claxonează. Probabil ne iau de nebuni („cine umblă pe vremea asta pe munte şi mai ales cu bicicleta când nu ai lăsa nici un câine afară?!”)
Nu ştiu cine, dar ştim că nouă începe să ne placă, chiar şi-aşa. Şi mai ales când pe coborâre dăm de apă, multă apă şi bălţi mari. Ce ne gândim noi? Dacă tot suntem muraţi, că mai uzi de-atât nici nu putem fi, de ce să nu ne distrăm puţin?! :) . Şi uite-aşa începe joaca! Cât mai multe bălţi cu viteză cât mai mare. Nu cred c-a scăpat vreuna până-n sat. Mircea o ia-nainte, el are tehnică, eu, mereu pregătită cu mâna pe frâne, îmi alunecă roata din spate când în stânga, când în dreapta, îmi sare noroi în faţă de nu mai văd nimic, dar nu mai contează, coborârea pe două roţi e suuuper!

Animatia_1
Animatia_2
Animatia_3

La intrarea în sat Mircea reuşeşte să sperie un cal (şi pe proprietarul acestuia) din cauza vitezei, dar fără incidente.
Murdari din cap până-n picioare, ca doi dalmaţieni, trecem la spălat bicicletele la râu, apoi plecăm spre acasă, lăsând în urmă căţelul negru, cu „căutătură” stranie, laolaltă cu multe amintiri de neuitat.
În drum spre casă, înainte de Poiana Gălzii, oprim la o altă „mătuşă" simpatică, mărunţică, dar hărnicuţă, care ne povesteşte, mai mult printre lacrimi decât printre zâmbete, greutăţile de-o viaţă.
Final colorat
Laura şi Mircea

p.s. Adevăru-i că nu aşa îmi închipuiam prima mea tură de MTB, ……
a fost muuult mai mult! :)

Read more...

  © Blogger templates The Professional Template by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP