Alb pe verde în împrejurimile Ampoiţei

7-9 august 2009
Text: Laura, completări Mircea
Foto: Laura şi Mircea

E vineri, e soare şi au trecut orele 17:00. Asta nu poate să însemne decât un singur lucru: două zile şi două nopţi la munte. Prognoza se arată mai mult decât prietenoasă în zona Ampoiţei, unde am hotărât să mergem. Hotărârea a fost destul de grea, înclinând balanţa când spre Retezat, unde vroiam să reluăm tura din noiembrie anul trecut, dar de data aceasta să facem traseul în întregime, când spre Trascău, o tură pe dealurile din mărginimea Ampoiţei, tură planuită de mai demult, dar pe care nu am reuşit încă s-o punem în practică.

Un gând, totuşi, ne obligă să luăm o decizie înţeleaptă. În urmă cu o săptămână, în concediu, hotărâsem să facem, într-un sfârşit, această tură mult dorită, însă nu înaintăm mult cu rucsacii în spate căci, din cauza cădurii excesive de atunci, încep să-mi apară semne serioase de hipocalcemie, care ne obligă să ne întoarcem şi să fugim direct la medic.
Aşa că, după numai o săptămână de tratament, luăm hotărârea să ne încercăm norocul pe un munte mai mic şi mai aproape de casă (în caz de ceva ...), deşi Retezatul îmi face mereu cu ochiul oricât de departe ar fi.

Şi uite-aşa pornim cu emoţii, eu cu rucsac mai uşor, iar Mircea cu aproape tot greul, ca să mă menajeze cât mai mult. Lăsăm maşina în parcarea Pensiunii „La Mama Luţă”, ne umplem bidoanele cu apă rece şi proaspătă de fântână şi pornim. Soarele îşi retrage încet ultimele raze şi lasă loc astrului nopţii să-şi arate chipul aproape plin.

Ca o pofticioasă ce sunt, mă opresc la fiecare tufă de mure şi dau să culeg tot ce are puţină culoare, când Mircea strigă după mine „Ştii că şi urşilor le plac murele, aşa-i?”, vrând să mă facă să-mi văd de drum. Eu însă, recurg la un şantaj emoţional: îmi colorez buzele cu roşu de mure şi încep să dau graţios din gene. Dar nici o şansă, Mircea nu se lasă deloc înduplecat, mă prinde frumos de rucsac şi-mi arată drumul înainte.
Trecem pe calcarul Piatra Boului în drum spre locul de campare, iar peisajul din jurul nostru abia că se mai ghiceşte şi înaintăm în acel farmec de noapte. Nu ne aprindem frontalele, nu-şi au rostul în acest cadru.
Satul s-a umplut de licurici şi simţim acel miros plăcut de seară la ţară care ne umple sufletele de amintiri. Amintiri din copilărie cu fetiţe şi băieţi alergând toată ziua desculţi pe pământul din ogradă, iar seara stau cu toţii cuminţi pe scăunelele lor din lemn, la masa mică şi rotundă, la o mămăliguţă caldă cu lapte, privind chipurile bunicilor luminate de focul din vatră ... Aş da orice să fiu măcar încă o dată copil!

Lăsăm nostalgiile şi intrăm uşor în lumea viselor.
A doua zi ne trezim destul de devreme de frica căldurii nu că n-aveam somn. Pe drum cerem indicaţii unor localnici şi primim, în schimb, apă proaspătă şi pere dulci şi zemoase pe care le halim imediat, iar ca bonus, câteva minute de joacă cu frumoşii căţei.

Locul de campare vineri noapte:

Înaintăm, ne uităm la ceas şi ne mirăm că e mult prea răcoare pentru ora 11:00, ne ridicăm privirile şi zâmbim satisfăcuţi: stratocumuluşii ne ţin partea. E temperatura perfectă! Totuşi, preventiv, ne aplicăm un strat de loţiune de soare (cu fp 50+, pentru amatorii de date tehnice) pe toate părţile expuse ale corpului, nu de-alta, dar am mai păţit-o şi e destul de neplăcut. Acum putem sta liniştiţi la soare în câmpul de flori unde am ajuns şi să ne facem de cap cu multitudinea de culori şi zburătoare.

Mii de flori, de toate felurile, în special cicoare (Cichorium intybus). Iubesc cicoarea! E o floare deosebită şi mă miră faptul că nu am auzit pe nimeni, niciodată, pomenind de ea. Oare pentru că e o floare comună, pe care o vezi în fiecare an, pretutindeni, pe toată perioada sezonului cald? Mie tocmai de aceea mi-e dragă!

Prin pădure, pe dealuri, suntem numai noi, ce linişte! ... şi insectele, care încep să devină tot mai impertinente şi nesuferite, se lipesc de noi cu zecile, lacome să-nroşească orice zonă descoperită a corpului. Nici chef de fotografiat nu mai avem, ne agităm ca arşi. La picioarele noastre cosaşii, îndrăgostiţi lulea, desenează lasere în toate direcţiile la fiecare pas pe care-l facem, în viaţa mea nu am văzut atâţia!

Întâlnim trei săteni cu un car cu boi cu care intrăm în vorbă dându-ne indicaţii, din păcate fac parte din cercul criminalilor de păduri. În pauză facem o mică documentare a traseului nostru şi admirăm ulii care fac onduleuri graţioase deasupra pădurii şi-i invidiem. Ne oprim din când în când şi ne imaginăm făcând acest traseu pe biciclete şi îl vom face, cel mai probabil când voi avea şi eu una.

Ne vedem de drum, bucurându-ne de câteva raze timide de soare, în dreapta noastră cerul începe să-şi schimbe haina în una sobră. Deşi tunetele sunt tot mai dese în direcţia aceea, Mircea îmi spune să nu-mi fac griji, norul cel rău ne va ocoli, doar prognoza arăta 8% şanse de precipitaţii. Tac, încerc să mă fac să-l cred, dar uitându-mă temător în sus la norul ameninţător îmi dispare orice speranţă, cu atât mai mult cu cât cerul se întunecă încet şi în partea stângă. Mai mergem puţin şi simt o mică picătură pe obraz, Mircea „nu picură, cred că ţi se pare”. Totuşi, îl conving că ar trebui să ne scoatem goretexurile să le avem la îndemână. Nu-mi termin vorba că tunetele şi fulgerele îşi unesc puterile, parcă chiar deasupra noastră. Şi plouă, şi plouă, şi toarnă cu găleata! Ne adăpostim printre copaci, Mircea scoate repede nişte saci de nylon şi un izolir, ne acoperim cât putem rucsacii, ne băgăm picioarele în saci şi ne înghesuim unu-n celălalt ... şi aşteptăm.

Câteva minute mai devreme Mircea îmi explica cum stă treaba cu tunetele şi fulgerele şi cum îţi dai seama cât de departe sunt calculând după viteza sunetului (tunetul face, în circa 3 secunde, 1 km). În câteva secunde toată valea e acoperită de ceaţă şi Zeii încep să se războiască. Stăm zgribuliţi şi aşteptăm cuminţi să treacă prima mea furtună la munte din 4 ani de când umblăm pe poteci.

Poieniţa din dreapta drumului ne-a protejat de furtună:

După vreo 20 de minute trece răul şi, deşi mai plouă puţin, o luăm din loc. Întâlnim câţiva căluţi care, când ne văd, se apropie de noi curioşi şi foarte îndrăzneţi încât îmi dau puţine emoţii. Vrem să îi lăsăm să-şi vadă de masa de amiază aşa că plecăm mai departe cu privirile lor aţintite asupra noastră.

E răcoare şi numai bună vremea de umblat cu rucsacii în spate, pe care acum stau atârnate gecile la uscat. Urmează o coborâre puţin mai abruptă printr-o poieniţă superbă (Poiana Măguri), după care ne oprim lângă un pârâiaş la nişte alune arse („specialitatea” noastră) şi câteva banane deshidratate.

Gata pauza. Trecem pârâul şi ne izbeşte un miros puternic de vaci. Prin noroiul în care am ajuns, inevitabil călcăm şi-„ntrânsa” ceea ce ne face să scoatem printre buze câteva vorbe mai neortodoxe, dar şi din cauza lipsei totale şi bruşte a marcajului pe care trebuia să-l urmăm mai departe. Pe deal, printre vaci zărim un tânăr plictisit (dar cumsecade) căruia îi cerem lămuriri în privinţa traseului. Se alătură nouă fiind în drumul său spre izvor, povestindu-ne cu un curaj vânătoresc una alta de urşi şi mistreţi până ajungem la marcaj.

Ne desparţim de ghidul nostru, dar nu prea mai avem chef să continuăm. Suntem într-o poieniţă drăguţă (cu urzici :D) şi decidem să punem cortul aici, deşi găsim cu greu un loc drept. Am picioarele reci şi m-a luat frigul de la şosetele ude pe care le dau jos şi le pun la soare pe un bolovan. Se lasă încet seara şi fiecare îşi execută sarcina din fiecare tură: eu aranjez sacii de dormit şi toate celelalte lucruri în cort şi pregătesc masa şi salata, timp în care Mircea ancorează cortul şi pregăteşte la primus supa caldă cu supliment de paste. Mâncăm pe săturate, eu reuşesc în sfârşit să mă încălzesc de la supa fierbinte şi, din vorbă în vorbă, nici nu ne dăm seama când vine 'nea Ene pe la gene.

Loc de campare sâmbâtă noapte:

În dimineaţa asta am dormit mai mult şi încercăm să ne grăbim cu masa, cafeaua şi strânsul rucsacilor, deja razele soarelui sunt destul de calde, iar norii cam modeşti. Ne aplicăm încă un strat de cremă protectoare şi pornim la drum.
Cum „cine caută, găseşte”, noi găsim izvorul mult dorit; ne răcorim, umplem biodoanele şi ne îndreptăm spre creastă unde privim cu invidie şi respect spre spectacolul stâncos oferit de Piatra Caprei-Corabia.
Înaintăm pe la marginea pădurii şi ajungem pe Platoul Ciumerna pe care-l traversăm până pe partea nordică unde ni se dezvăluie zările tot mai mult: Cheile Găldiţei, Întregalde, Piatra Craivei, Piatra Cetii, o mare parte dintre minunăţiile Trascăului. Pauză foto. Bineînţeles că respectăm şi de data aceasta tradiţia şi nu plecăm până nu ne facem poza împreună. La plecare, căutăm cu privirile Peştera Bisericuţa pe care ne aşteptam să o găsim aici. Uite-o! Dacă nu ştii că e acolo, rişti să treci pe lângă ea fără s-o observi.

Izvorul:

Piatra Caprei-Corabia:

Platoul Ciumerna:

Peştera Bisericuţa (arată ca un aven de fapt):

Ne îndreptăm spre pădure unde întâlnim trei baieţi fără bagaje care se îndreaptă spre platou; cu siguranţă vin de la Lacul Iezer. Coborâm puţin prin pădure şi începem să auzim gălăgie, şi nu orice fel, ci manele şi miros de grătare. Strâmbăm din nas, nu vrem să ne întorcem la aglomeraţie şi cu atât mai mult la aşa ceva. Iezerul e superb, dar deşi rezervaţie, cei veniţi nu doar că au intrat cu maşinile până lângă apă, dar fac baie fără griji şi poluează sonor, fiecare cu lăutăreasca preferată. Nu e nimeni în uniformă care să-i întrebe de sănătate şi nu îndrăznesc să-mi imaginez ce va rămâne în urma lor.
Le intrăm în cadru. Ei, tolăniţi pe pături lângă maşini sau corturi, cu berile-ntr-o mână şi grătaru’-n cealaltă, unsuroşi în jurul gurii; noi, cu rucsaci mari şi beţe de trekking, trecem printre ei ca nişte intruşi, cu zecile de ochi aţintiţi asupra noastră.

Lacul Iezer:

Pentru că atmosfera de la Iezer nu e deloc aşa cum ne-am fi dorit, fugim repede din zonă în căutarea unui loc pe placul nostru unde să servim masa. Un cadru gen Milka e mai mult decât ne-am putea dori; numai crestele înzăpezite ale Alpilor mai lipsesc în zare ... şi vaca mov :). Nu că am duce lipsă de văcuţe, sunt multe „familii” în poieniţa în care am ajuns.

Verde oriunde ai privi, vântul îţi mângâie obrajii, iar soarele te face să roşeşti; închizi ochii şi asculţi: plin de viaţă în jur, mii de insecte zumzăie pe la urechile noastre, iar mai jos se aud tălăngile şi câte-un ieduţ înfometat strigându-şi mămica. Poftă bună lor, poftă bună nouă.Luăm câte-o lingură mare de miere (carburantul lui Mircea), rucsacii sus şi toyotaaa!
Deviem puţin de la traseu, dar ne întoarcem pe cel bun şi coborâm mai departe prin padurea răcoroasă. Poate de prea mult soare de peste zi şi de prea bine acum, coborâm mai mult decât trebuie prin pădure şi nuuu, nu vrem să ajungem în sat, nu suntem încă pregătiţi pentru „ţivilizaţie” (cum ar spune Johny), aşa că, întoarcere de 180 şi după puţin urcuş suntem pe drumul cel bun.
Traseul nostru acum e o cărăruie care se îngustează tot mai mult, cu pădure tânără şi deasă în stânga şi-n dreapta. Văzând pădurea aşa, încep să-mi dispară gândurile rele cu ursuleţi, dar pentru mai multă linişte sufletească mai suflu din când în când în fluier :D.
E din ce în ce mai cald, iar apa din bidoane e aproape fierbinte, în lipsă de altceva acum, o bem aşa cum este. Vedem două stâne în departare şi începem de pe acum să ne pregătim pentru întâlnirile cu câinii, de obicei nu foarte prietenoşi. Căutăm să mergem cât mai mult pe la umbră, dar se pare că aceasta nu e în traseul nostru; sunt porţiuni de drum unde nici vântul nu mai adie, iar căldura devine greu de suportat, parcă-ţi plezneşte capul. Culegem câteva mere mici pe care le mâncăm cu mare poftă, dar uite izvorul! E doar un firicel de apă, dar e rece şi proaspătă. Bem cu nesaţ, nici nu mai simţim mirosul înţepător de oi din jur. Se pare că traseul nostru a ocolit, cumva, cele două stâne, aşa că putem merge liniştiţi mai departe.

În dreapta noastră se deschid tot mai mult zările, dealurile, crestele, pădurile, casele răsfirate. Scot repede camera din rucsac şi fac o panoramă de 360 de grade şi recapitulăm arătând spre dealurile pe care le-am lăsat în urmă. E prea frumos ca să nu stăm să admirăm măcar pentru câteva minute şi, fără să vrem, ne cuprinde un sentiment de tristeţe. Ce poate fi? ... Da, ... este duminică.Ne ascundem de soarele nemilos în pădure şi, ca să respectăm vorba „de ce fugi, de-aia nu scapi” suntem întâmpinaţi cu lătrături din partea stângă, care în numai câteva secunde sunt în spatele nostru. Încercăm să ieşim repede şi sigur din perimetrul lor, deşi ne cam ustură tălpile de la mers şi căldură. Începem coborârea pe un drum de piatră ce devine un chin pentru picioarele noastre; ne dăm rucsacii jos şi ne trântim pe marginea drumului şi ne întrebăm: „Am accepta să ne ia o maşină până jos dacă am avea ocazia?” Nu suntem adepţii acestui stil de coborâre, deşi coborârea e partea cea mai neplăcută din orice traseu, însă de data aceasta, răspunsul ar fi fost din partea amândorura „Oh, daa!”

Însă acea maşină nu a venit, cum nici Făt-Frumos nu vine pe un cal alb oricât l-ai aştepta, drumul e în faţa noastră şi e singurul pe care putem înainta. Pentru 10 minute parcă e mai bine, dar încep să se facă simţite iar dureririle de picioare, strângem din dinţi şi mergem mai departe, ajungem noi la maşina cumva. Întâlnim o tanti cu o vacă şi un căţel, care ne spune de minunata apă care „izvorăşte chiar din calcarul ăla mare, e cea mai bună apă din zonă, foarte mulţi oameni din Alba vin cu maşinile până aici numai ca să-şi ia apă în bidoane”.

Mergem şi noi repede la izvor. Acolo, o dubiţă ocupă drumul că abia poţi trece pe lângă ea, iar o femeie face grătare timp în care cei trei bărbaţi beau bere şi stau la poveşti. Ne înghesuim şi noi bidoanele printre berile lor puse la rece şi ne luăm apă proaspătă de Ampoiţa.

Coborâm în sat, pe drum culegem pere dulci şi zemoase, ne oprim lângă o clădire la intersecţie şi ne dăm uşuraţi rucsacii jos. Mircea merge „La Mama Luţă” să aducă maşina, iar eu mă trântesc pe izolir şi-mi scot bocancii; o plăcere groaznic de dureroasă (deşi contradictoriu) simt în timp ce-mi masez tălpile. Mircea apare cu maşina şi-mi aduce un Pepsi; îmi dau leucoplastul jos de pe tălpi, ne luăm sandalele comode, deschidem telefoanele şi plecăm spre Cluj. Pe drum ne gândim cu poftă la „pizza de după tură”, sunăm la Ares şi comandăm. Când ajungem acolo, masa e deja pregătită pentru noi de către Luci.
S-a lăsat deja bine seara şi ne-ndreptăm spre casă, mâine începem din nou viaţa cotidiană.

Partea tehnică a turei, prezentată pe scurt:

TRASEU: Ampoiţa – Piatra Boului – Dl. Macinului – Vf. Pripoarelor – Vf. Bolfii - Dl. Repausului - Vf. Padoşului – Dosu Blidarului – Muchia Mărului – Lazu Mărului – La Prepelicea (poiana unde puţin mai sus de ea ne-a prins ploaia) – Piatra Porumbeilor – Poiana Măgurii – Dl. Podu Măgurii - Piatra ..... (nu apare pe hartă ce o am , unde am campat) – Platoul Ciumerna – Lacul Iezer – Dl. Ponorei – Vf. Prislopului – Piatra Bulzului – Dl. Mărului – Vf. Popii – Dl. Fierului - Ampoiţa

Aici găsiţi fişierul Google Earth care conţine track-ul, waypoint-urile (punctele de interes) şi harta scanată, suprapusă peste relief.

Încă un sfârşit de săptămână, care aşa cum e, scurt, noi îl facem să fie de neuitat!

Obosiţi, dar fericiţi!

Laura şi Mircea

Read more...