Soare, Soare şi căprioare!

13 - 14 martie 2010

Foto: Laura, Mircea
Text: Laura

Cu părere de rău că nu ne-am putut alătura colegilor de club în tura similară făcută in urmă cu două săptămâni, dar totodată bucuroşi c-am prins zăpadă - şi destul de multă - plecăm sâmbătă dimineaţa pe la 7:30 din Cluj spre Turda de unde-i luăm şi pe Cătălina şi Tibi. Mergem împreună până în satul Poşaga, unde facem un mic popas la Mănăstire, foarte dragă nouă.

Soarele ne-a zâmbit încâ de la primele sale raze, ceea ce ne face să nu pierdem prea mult timp mai ales că vrem să îl luăm ca însoţitor şi-n traseu.

Ne despărţim de cei doi în Poşaga de Sus, ei vor să meargă într-un traseu de o zi prin Scăriţa, pe PR. „Vreme bună! Tură faină!” şi noi mergem mai departe până în Satul Orăşti. Pe drum, o luăm pe tanti Hagău cu noi în maşină până la biserică şi promitem să-i facem o vizită duminică, la coborare.

Parcăm maşina, ne echipăm şi începem urcarea, prin cimitirul vechi al bisericii, pe Dealul Căpăţânilor. Urcarea o facem pe un covor moale şi alb de zăpadă printr-un culoar de poveste. Credeam că vom avea o întâlnire de-nceput de primăvară cu ghioceii, dar se pare că Doamna Iarnă nu doreşte să se despartă de noi prea devreme. Nu suntem trişti, chiar dimpotrivă! Ne bucurăm c-am prins înc-o tură albă anul acesta.

Urcarea e foarte plăcută. Soarele ne însoţeşte prietenos, vântul ne răcoreşte obrajii iar peisajul ne încântă vederea. Ajungem la binecunoscutele familii de căsuţe moţeşti pe care le recunoaştem din fotografiile colegilor, acum îmbrăcate în haina albă, atenţionându-ne că anotimpul cald mai are de aşteptat („Hei, copii călători, doar nu credeaţi că iarna a trecut?!”)

Alegem cu greu una din căsuţe lângă care să luăm masa, admirând îndelung Dealul Mare ce ni se-arată în faţă, cu căsuţele lui moţeşti răsfirate ici-colo. „Ajungem mâine şi pe la voi” îmi spun în gând şi, cu o ultimă privire înapoi, cu părere de rău mergem mai departe alungaţi de vântul rece care-şi ia rolul în serios de paznic al căsuţelor rămase singure pe creste până la primăvară.

Chiar dacă plecăm, vântul nu vrea să se-oprească, dar nu-i nimic, atâta timp cât am Soarele cu mine sunt în elementul meu, iar când norii vor să mi-l ia, îi cânt cântecelul „nostru” (aşa, ca un pact între mine şi el) şi ştie că trebuie să iasă din ascunziş.

„Soare, Soare,
Ieşi din închisoare
Că vin două căprioare
Cu cercei din ghiocei
Şi papuci din flori de tei!”

Răsplata din partea mea: un zâmbet laaaarg şi draaag numai pentru el. Nu-mi iau bine privirea de la prietenul meu Soare că şi văd două căprioare alergând grăbite prin faţa noastră. Măi, să fie! Măcar dacă se-opreau câteva secunde să le căutăm de cercei şi papucei :)

Ne continuăm drumul printre brazi înalţi, ceva mai uşori de zăpadă că au scăpat de povara grea a iernii şi simt că explodez de fericire; trag un chiot să mă mai liniştesc, dar nu reuşesc şi mă las pradă zăpezii. Apoi fac şi Muntele să-mi zâmbească şi-i desenez faţa mare c-un zâmbet la fel de mare ca şi al meu, adică „cu gura-n juru’ capului”.

Mergem mai departe cu entuziasmul la maxim şi nici nu ne dăm seama când deviem de la traseu şi coborâm în vale (probabil pe unde au coborât şi colegii noştri în urmă cu două săptămâni) ca să urcăm apoi pe Dealul Răchiţilor. Doar că traseul nostru trebuia să fie altfel: să urcăm pe Dealu Mare, s-o luăm la stânga pe curbă de nivel pe sub Dealu cu Brazi, iar apoi să coborâm uşor în Satul Şăgagea unde aveam să ne punem „căsuţa” şi să stăm seara la poveşti cu vreun localnic, iar duminică să ne continuăm drumul pe Şesul Craiului şi să coborâm prin stânga Scăriţei pe Dealu Bilii în Poşaga de Sus şi dreapta spre Orăşti, unde am lăsat maşina.

Şi uite-aşa ajungem pe Dealul Răchiţilor când vremea deja nu ne mai ţinea partea, s-a înnorat, a început să ningă şi s-a lăsat uşor ceaţa, îngreunându-ne orientarea la o răscruce de drumuri. Deşi aveam harta în gps, nu ne era foarte clar care e drumul nostru şi ne trezim în pădure cu zăpada până la genunchi şi seara tot mai aproape. Mai mergem puţin şi hotărâm că e mai bine să ne-ntoarcem, să punem cortul într-un loc ferit, iar a doua zi să mergem pe urmele colegilor de club, rămânând să facem tura propusă cu altă ocazie.

Dimineaţa, Soarele „meu” nu se mai arată atât de prietenos, a nins toată noaptea, iar urmele noastre de ieri abia că se mai ghicesc. „Furăm” puţină zăpadă, cât să ne facem un ceai cald pentru drum şi până mâncăm, ne bem cafeaua şi ne strângem lucrurile - bunul meu prieten îmi dă „Bună dimineaţa!” de după nori. Soare, Soare, dar vântul?! Nu ne iartă deloc, ne „dă palme” peste obraji şi pe mine aproape că mă face să zbor, noroc că am beţele bine-nfipte în zăpadă.

Mărim viteza şi coborâm în vale unde vântul nu ne mai ajunge. Aici întâlnim primele urme de bocanci, care ne duc până-n Catunul Inceşti de unde pornim curajosi pe-o urcare abruptă până-n culmea Dealului Mare.

Ajungem sus cu limbile până-n zăpadă şi ne oprim la o gustare scurtă căci vântul nu ne lasă să poposim prea mult. Degetele de la mâini mă dor îngrozitor din cauza vântului, deşi am mănuşi, dar tot ne-ncăpăţânăm să ne-oprim pentru celebra noastră poză :), de data asta cu Scăriţa pe fundal. Privind Scăriţa ne-ntrebăm ce-or fi făcând cei doi prieteni ai noştri. Ştim că sâmbătă seară au coborât în Lunca Largă şi au înnoptat în casa unui prieten din Satul Runc.

Ne mai întoarcem privirile din când în când spre dreapta, spre Dealul Căpăţânilor, reluând din amintiri traseul făcut ieri. Înaintând, ni se dezvăluie tot mai mult zările: Scăriţa, Dealu Bilii, Cheile Poşăgii, Pădurea Bujoru cu Vf. Bujoru, Dealu Turceştilor; vedem satul Orăşti de sus şi ne despărţim de zăpadă.

Salutăm cu privirile ultimele căsuţe de pe deal şi ajungem la maşină fericiţi că avem de onorat o vizită promisă, în felul ăsta mai amânăm încă puţin întâlnirea cu betoanele, dar spre tristeţea noastră, gazda nu era acasă când am ajuns noi, aşa că va trebui să lăsăm vizita pe data viitoare şi să ne-ntoarcem la viaţa noastră de oraş.

Încă o tură de neuitat pe care o vom trece în jurnalul amintirilor!

Pe curând, Munte! şi mulţumim!
Laura şi Mircea